Vigoarea poeziei
Discursul inaugural al ediției din 2026 a festivalului CHILL — Chișinău Literature Lab
Tadeusz Dąbrowski © Ali Ghandtschi
După invazia rusă în Ucraina în 2022, organizatorii Festivalului Internațional de Literatură (ILO) de la Odessa au hotărît să continue proiectul, dar în alte orașe din Estul Europei. După trei ediții ținute la Batumi, București și Cracovia, anul acesta ILO a ajuns în capitala Republicii Moldova, alături de FILIT Chișinău, sub umbrela CHILL — Chișinău Literature Lab. Între 17 și 24 septembrie, scriitori, traducători, editori, manageri culturali și jurnaliști din mai multe țări s-au întîlnit la Chişinău pentru a discuta, alături de publicul cititor, despre rolul literaturii și al culturii în lumea de astăzi.
Prin dezbateri, lansări de carte, proiecții de film, ateliere profesionale și activității educaționale, CHILL a transformat Chișinăul într-unul dintre cele mai active centre culturale ale Europei. Păstrînd tradiția inițiată de ILO, festivalul a debutat cu un discurs-manifest, ținut anul acesta de Tadeusz Dąbrowski, poet tradus în 30 limbi, critic, eseist și editor polonez, redactor-șef al revistei „Topos” și fost director artistic al Festivalului European Poets of Freedom. Vă invităm să citiți discursul inaugural al festivalului CHILL, citit de Tadeusz Dąbrowski pe scena Teatrului Fără Nume din Chișinău în seara zilei de 17 septembrie.
M-am mai aflat cîndva într-o situație asemănătoare. Mi s-a cerut să țin un discurs la deschiderea unui festival internațional de literatură. Organizatorii mi-au sugerat, cu oarecare sfială, că discursul ar trebui să se refere la eficiența poeziei sau a romanului în apropierea dintre societăți și culturi și, prin urmare, să aibă el însuși o dimensiune didactică și conciliatoare, precum și un efect încurajator. În această propunere a fost pomenită chiar denumirea concretă a unui gen care – fiind în germană – constituia totodată definiția lui de o precizie absolută: Brückenbildenderede. Cuvîntul acesta chiar arată ca un pod, m-am gîndit, dar nicidecum ca un pod mobil, ci ca unul solid, de piatră, sprijinit pe pilonii adevărului, binelui și frumosului, pavat cu vorbele filozofilor și ale poeților, un pod care poate susține fără nici o dificultate săruturile îndrăgostiților, paradele în cinstea tiranului și trecerea unei coloane de blindate.
Le-am răspuns organizatorilor acelui eveniment că Brückenbildenderede este forma mea preferată de exprimare și ce fericită coincidență că tocmai mie se gîndiseră să-mi încredințeze această comandă retorico-arhitecturală. Am menționat totodată că iau 500 de euro pe pod, în funcție de necesități; două poduri într-un singur discurs construiesc pentru 1.000 de euro, trei, pentru 1.500 și așa mai departe. Dacă aș primi astăzi o asemenea comandă, din cauza contextului geopolitic sau, ca să vorbesc pe șleau, din cauza faptului că jumătate dintre marile puteri ale lumii sînt conduse de criminali sau idioți, pentru unele poduri ar trebui să cer un preț dublu sau triplu, dar totul se poate face, fiindcă eu construiesc din materiale certificate, din cuvinte armate cu dorințe pioase. Din fericire, managerii Festivalului Chișinău Literature Lab nu au avut asemenea pretenții de la mine, așa că pot lăsa glumele deoparte și mă pot concentra asupra adevărului.
Sînt poet, așadar – după cum ați avut deja ocazia să observați –, mă folosesc de metafore. De fapt, fiecare cuvînt este o metaforă, adică un intermediar între lumea lipsită de sens și lumea așa cum se face ea prezentă în mintea noastră. Versiunea polonizată a „metaforei“ – przenośnia, „transfer“, „transpunere“ – redă mai bine funcția acestui dispozitiv esențial pentru viața noastră, destinat să transporte lucrurile și fenomenele din întunericul non-gîndirii, al incomprehensibilului, într-un sistem cît de cît ordonat, numit „limbaj“, care constituie temelia culturii și a identității noastre; în lumina gîndirii. Cuvintele „cosmos“, „piatră“, „pasăre“ sînt asemenea unor macarale datorită cărora cosmosul, piatra și pasărea devin parte din om. Prin urmare, fiecare cuvînt este un instrument care transformă non-umanul în uman.
În general însă, uităm cît de prețioase sînt aceste instrumente și că sfera întunericului din care ne-au scos continuă să existe. Am acoperit această lume originară, non-umană cu atît de multe cuvinte, cu atît de multe panouri de cuvinte, încît am ajuns să credem, cu o satisfacție trufașă, că un spațiu greu de cuprins a căpătat sens, că resursele misterului s-au epuizat de mult; atît marii filozofi, cît și redactorii tabloidelor au zidit ermetic misterul cu ajutorul cuvintelor, cuvinte prin intermediul cărora formulăm din ce în ce mai rar întrebări, cuvinte în care cel mai adesea ne reflectăm pe noi înșine. Limbajul seamănă astăzi cu un monstruos cabinet de oglinzi, iar reflexele noastre caricaturale le luăm drept realitate. Numai metafora poetică este capabilă să spargă această oglindă. Cuvîntul poetului este ca o piatră aruncată într-un cabinet de oglinzi.
Metafora poetică – un distrugător al celorlalte cuvinte-metaforă? Da, metafora originală servește tocmai la lovirea cuvintelor încremenite în semnificație, anchilozate și mincinoase, mulțumite de ele însele, a frazelor pe lîngă care trecem nepăsători, a îmbinărilor lingvistice împrumutate pe care le rostim cu deplină convingere ca și cum ar fi ale noastre, participînd astfel la înmulțirea, la reproducerea lor, pînă cînd vor deveni atît de numeroase, încît vor infecta bunul-simț și vor crea o nouă ideologie.
Trăim într-o epocă în care realitatea și adevărul nu mai interesează aproape pe nimeni. Existențialiștii au făcut ca ființa să devină insuportabil de ușoară, iar sub pana poststructuraliștilor ea s-a evaporat cu totul, transformîndu-se în text. Într-un text cosmic, dar nicidecum universal, în care adevărul nu este decît o funcție retorică, un produs al stilului. Tocmai deficitul de realitate face posibil ca lumea să se afle sub imperiul fantomelor. Nu contează ceea ce este și cum este, ci ceea ce apare. Tocmai de aceea a fost numită în țara mea o ministră însărcinată cu imaginea noastră colectivă poloneză, care, ca printr-o atingere cu o baghetă magică, trebuia să facă întreaga lume să creadă într-un polonez zîmbitor, întreprinzător, progresist, versiunea 2.0. Ca și cum o societate de 38 de milioane de oameni n-ar fi capabilă și n-ar avea dreptul să fie ea însăși, în diversitatea ei, cu defecte și calități, cu zîmbete și tristeți, cu spiritul ei proeuropean și cu provincialismul ei. Tot deficitul de realitate face posibil ca războiul să fie numit „operațiune militară specială“, dronele rusești care zboară deasupra capetelor noastre, „incidente“, genocidul din Fîșia Gaza, „legitimă apărare“, iar călăii, „eroi“.
Spun toate acestea pentru a vă atrage atenția asupra metaforei, care, contrar convingerii generale, nu are nimic de-a face cu fuga de realitate; dimpotrivă, ea ne oferă o întoarcere la realitate, ne înrădăcinează în adevăr sau, cel puțin, ne ațîță foamea de adevăr.
Aș dori acum să citim împreună poezia Forța a lui Adam Zagajewski, unul dintre cei mai importanți poeți polonezi ai vremurilor noastre, dispărut în urmă cu cinci ani:
Forța aceasta care pulsează
în brațele copacilor
și în seva plantelor
locuiește și în poeme
dar potolită
Forța aceasta care se ascunde
în sărut și în dorință
transpare și în poem
deși redusă la tăcere
Forța aceasta care crește
în visele lui Napoleon
și-l îndeamnă să cucerească Rusia și zăpada
se află și în poeme
doar că nemișcată
Acest poem, de o simplitate temerară, nu este doar o apoteoză a poeziei, ci și o încercare de a-i cerceta izvoarele și o analiză a acțiunii ei ascunse. Am fost întrebat în repetate rînduri (întrebare care a revenit în mintea mea în contextul Brückenbildenderede) dacă poemul are vreo influență asupra realității, dacă poate schimba omul sau sistemul politic, dacă poate contribui la împăcarea familiilor sau a națiunilor. La 20 de ani răspundeam, cu bravada tinereții, că nu. Acum aș formula lucrurile altfel: poemul acționează, poemul influențează, poemul transformă, însă o face fără grabă, pe ascuns și discret, și numai cu acordul nostru, al cititorilor.
Poemul Forța de Adam Zagajewski nu este o laudă, deși glorifică neîndoielnic poezia. Poetul vede în ea sălașul unor însușiri sau – potrivit titlului – al unor forțe profund umane, precum pasiunea sau dorința de tandrețe, dar și al unor forțe pur biologice; în ea se află aceeași viață, aceeași energie și aceeași determinare de a se dezvolta, de a crește și de a rodi ca în plante. Cuvîntul este, așadar, o ființă vie. Din această teză a lui Adam Zagajewski se poate desprinde următoarea concluzie: dacă în poezie sălășluiește forța oamenilor, a animalelor și a plantelor, atunci și în acestea există, pulsează și respiră poezia, care este ceva mai mult decît text, care nu are nevoie de poem, fiindcă îl transcende. Zagajewski susține însă că, în fiecare dintre aceste cazuri, forțele poemului sînt reduse la tăcere, nemișcate, latente. Ar trebui oare, fiind astfel, să le mai numim forțe? Cineva ar putea spune: acestea nu sînt forțe, ci neputințe ale poemului; forța se manifestă în acțiune, nu în abținerea de la acțiune.
Nimic mai greșit, după cum ne conving atît călugării budiști, cît și scurtul poem al lui Adam Zagajewski, puternic tocmai prin neputința sa, al cărui sens ni se dezvăluie „în trei rînduri“: după fiecare dintre cele trei strofe, știm și simțim tot mai mult. Prima strofă vorbește despre forța pe care poemul o împărtășește cu arborii, cea de-a doua, despre forța pe care o împărtășește cu omul. Și cea de-a treia unește poezia cu omul, dar forța despre care se vorbește aici nu mai este la fel de lipsită de ambiguitate precum l’élan vital, dorința sau tandrețea.
În strofa a treia este vorba despre forța care crește în visele lui Napoleon, iar aceasta ar putea fi desfăcută într-o multitudine de nuanțe, dintre care cele mai luminoase sînt foamea de libertate, de independență, dorința de a ajuta oamenii și popoarele să și le redobîndească. Dar forța din visele lui Napoleon înseamnă și sete de putere, nepăsare față de victime, despotism, megalomanie și narcisism. Forțele pe care poemul le împărtășește cu visele lui Napoleon sînt frumoase și nobile atîta vreme cît nu se încearcă punerea lor în practică la nivel politic și cu ajutorul armatei.
Este bine că și visele lui Napoleon – și propriile noastre vise despre vindecarea lumii – locuiesc în poem și îi dau viață. Fie ca poemele să nu se trezească niciodată din aceste vise, fie ca ele să nu dorească niciodată să acționeze, să intervină, să revoluționeze, să simpatizeze ori să lupte. Fie ca literatura să nu dorească niciodată să devină în mod programatic Brückenbildenderede, fiindcă și-ar pierde întreaga profunzime, autenticitate și vrajă. Ne-ar strivi misterul. Literatura nu este un pod, decît probabil unul mobil, care poate fi întotdeauna ridicat atunci cînd se apropie barbarii. Literatura, poezia sînt însă uneori aer, întîlnire pe terenul experienței celei mai profunde a sinelui și a celuilalt. Cu cît vom pătrunde mai adînc în noi înșine, cu atît vom vedea mai limpede că sînt mai multe lucrurile care ne unesc decît cele care ne despart. Că în adîncul ființei și al limbajului, acolo unde cuvintele se sfîrșesc, în tăcere, sîntem un tot. Literatura nu va construi în locul nostru și pentru noi nici un pod, dar poate fi o scară pe care să coborîm în abisurile propriului sine. Abia de acolo îl vom putea vedea pe celălalt om în adevărul său.
Pot oare, așadar, latența, nemișcarea sau abținerea de la acțiune să constituie o forță? Da. Neputința (sau, mai exact, slăbiciunea) poeziei este tocmai ceea ce îi conferă putere.